Printre activitățile psihice, se pot distinge: Funcțiunile psihice- rezultatul activităților minții; Conținutul psihic sau de conștiință - elementul care, într-un moment determinat, face obiectul unei funcțiuni psihice; Mecanismele psihice- procesele ce descriu cauzele specifice a activităților minții (uneori considerate inconștiente); Sferele sau straturile psihice - un ansamblu de funcțiuni și mecanisme comune psihice comune (de ex.: sfera afectivă, sfera cognitivă etc.); Tipul psihologic - ansamblul caracteristicilor individuale (intelectuale si afective), care pot fi schematizate într-un mod abstract.

Discipline psihologice de bază: Psihologia dezvoltării, Psihologia învățării, memoriei și cunoașterii, Psihologia emoției, Biopsihologia, Psihologia socială, Psihologia personalității, Psihologia persoanei, Metodologie și statistică psihologică, Psihofiziologie, Psihoimunoendocrinologie, Neuropsihologie.

Schizofrenia

Schizofrenia

Schizofrenia este o psihoza caracterizata prin deteriorarea proceselor de gandire si de raspunsuri emotionale inadecdevate, se manifeta prin halucinatii auditive, deliruri paranoide , bizare sau prin vorbire sau gandire dezorganizata si este insotita de disfunctie sociala.
Schizofrenia este o boala care afecteaza modul in care o persoana gandeste, simte si actioneaza. De aceea cand se afla intr-un episod acut, persoanele cu schizofrenie nu pot face diferenta intre real si imaginar si au nevoie de sprijinul constant al medicului si al familiei. Cele mai comune simptome ale schizofreniei sunt halucinatiile, ideile delirante si dificultatile de organizare mentala.
Termenul schizofrenie sugerează o ruptură a pacientului de societate, de viaţa pe care o ducea până să se îmbolnăvească, cu renunţarea la serviciu sau la şcoală, la familie, la activităţile care îi făceau plăcere şi închiderea într-o lume proprie a gândurilor şi a convingerilor stranii.
Cauza exactă a acestei boli nu este cunoscută, la declanşarea ei contribuind deopotrivă factori genetici şi factori ce ţin de viaţa pacientului. Probabilitatea ca un parinte bolnav să aibă un copil cu schizofrenie este de 10%; chiar dacă riscul nu este mic, acest procent dovedeşte doar parţial contribuţia geneticii la apariţia bolii.
Pentru multă lume, imaginea pacientului cu schizofrenia este, în continuare, cea a unei persoane care nu poate avea grijă de ea, care are un nivel de trai precar, pentru care singura soluţie este internarea într-un cămin spital. Chiar dacă nu se vindecă, schizofrenia este o boală care se tratează cu succes.
Există într-adevăr un procent mic de cazuri care nu răspund la niciun tratament, dar marea majoritate a bolnavilor cu o evoluţie nefavorabilă este cauzată de neurmarea medicaţiei prescrise, precum şi de un suport familial necorespunzător. Factorii sociali şi psihologici joacă un rol important în răspunsul pacientului la tratament; este puţin probabil ca o persoană care nu are unde să locuiască sau care este agresată fizic sau verbal în mod frecvent să aibă o evoluţie foarte bună de la primul medicament prescris.
Diagnosticul de schizofrenie se pune pe baza simptomelor pe care medicul le constată la examinarea pacientului; ca în cazul majorităţii bolilor psihice, nu există nicio investigaţie sau analiză care să fie caracteristică acestei boli. Deşi punerea diagnosticului are un anumit grad de subiectivism, urmărirea criteriilor de diagnostic reduce la minim acest risc şi face să existe o concordanţă de opinii pentru majoritatea cazurilor.
Odată pus diagnosticul de schizofrenie, el rămâne pe toată viaţa, fiind considerată o boală cronică. Revizuirea diagnosticului se poate face doar în urma unei expertize medico-legale.
Un pacient cu schizofrenie are timp de cel puţin o lună, minim doua simptome ale fazei active ale bolii ( halucinaţii, idei delirante, comportament dezorganizat sau catatonic, dezorganizarea limbajului sau simptome negative). Acest interval poate fi mai scurt în cazul în care pacientul este tratat cu succes. Pe lângă aceasta, pacientul trebuie să mai treacă printr-o perioadă de minim 6 luni în care se produce o modificare majoră a comportamentului: se izolează, îşi pierde curiozitatea şi devine mai puţin vorbăreţ. Răspunde emoţional mult mai puţin la evenimentele din jurul său, fie că sunt pozitive sau negative şi are unele convingeri stranii (de exemplu: diverse fapte, cuvinte sau gânduri previn sau conduc la producerea unor evenimente) sau experienţe senzoriale neobişnuite (de exemplu: simte prezenţa unei persoane sau a unei forţe), fără ca acestea să fie neapărat idei delirante sau halucinaţii.
Comportamentul catatonic se caracterizează printr-o stare de imobilitate persistentă sau o stare de agitaţie extremă; pacientul nu răspunde la stimuli din exterior, poate menţine unele poziţii bizare pe perioade lungi de timp şi are tendinţa de a repeta cuvintele sau mişcările pe care le vede la persoanele din jurul său. Poate refuza să se alimenteze sau să se hidrateze, epuizarea este des întâlnită la aceşti pacienţi, ca şi tendinţa de a-şi produce singuri leziuni. Stresul crescut la care este expus organismul, precum şi posibilitatea unei boli nepsihiatrice severe fac obligatorie prezentarea pacientului la camera de gardă.

 

© 2019 Copyright by Cabinete-psihologie.ro